Cultivating Communities of Practice - Cele 7 principii de cultivare a comunităţilor de practică

Prezentare şi interpretare realizată de Luminiţa Manea

„Cultivating Communities of Practice”, ghid de gestiune a cunoştinţelor, redă principalele noţiuni despre fenomenul numit comunitate de practică. Pornind de la definiţia conceptului–grup de persoane având preocupări similare şi care împărtăşesc cunoştintele prin interacţiune, sunt dezvoltate în continuare caracteristicile fenomenului.

Remarc seria exemplelor concrete din viaţa de zi cu zi, dar şi din domeniul business, ceea ce face accesibilă lectura şi înţelegerea conceptelor.

Aleg sa prezint în continuare ideile dezvoltate în cel de-al treilea capitol–cele 7 principii de cultivare a comunităţilor de practică. Consider acesta a fi unul dintre capitolele esenţiale în înţelegerea „scheletului” pe baza căruia poate fi consolidată comunitatea de practică.

Capitolul debutează prin introducerea conceptului de „aliveness”–întreţinerea vieţii comunităţii de practică. Întrucât comunităţile de practică sunt voluntare, doar entuziasmul, energia şi emoţiile sunt capabile să susţină existenţa unei comunităţi. Cum se poate da naştere acestui concept de aliveness–viaţă a comunităţii? Se răspunde acestor întrebări prin intermediul celor 7 principii generale de cultivare a comunităţilor de practică. 

„Design-creat pentru evoluţie”–elementele de design pe baza cărora se clădeşte comunitatea sunt catalizatori ai unei evoluţii naturale. Comunităţile se formează plecând de la reţele deja existente (prieteni, vecini, colegi). Natura dinamică a comunităţilor este cheia succesului acestora. Comunitatea se dezvoltă: apar membri noi, interese noi care pot schimba direcţiile actuale ale comunităţii. Design-ul constă într-o continuă învăţare („life-long learning”). Comunităţile vii se reinventează, evoluează continuu.

 „Deschiderea unui dialog între perspectivele interne şi externe”–design-ul unei comunităţi cere o perspectivă internă care să conducă la atingerea obiectivelor propuse: un „insider” cunoaşte problemele, limitele domeniului. Însă o părere din exterior, o viziune diferită îi poate ajuta pe membrii comunităţii să îşi reorienteze atenţia, să găsească soluţii inovatoare.   

„Invitaţie a unor niveluri diferite de participare”-este asigurat câştigul tuturor membrilor: fie că sunt în inima comunităţii (core group), fie că se regăsesc printre cei activi, participând constant la întruniri (active group), fie că sunt din rândul celor „peripheral”, membrii comunităţii învaţă fiecare în stilul propriu. Rolurile intercalează asigurând diversitatea şi dinamicitatea grupurilor.

„Dezvoltare de spaţii publice şi private pentru comunitate”–comunităţile dinamice sunt bogate în activităţi care se desfăşoară atât în public (şedinţe, Web), cât şi în privat. Comunităţile au evenimente publice la care membrii se reunesc, pentru a schimba idei, rezolva probleme, pentru a explora noi instrumente şi tehnici. Dimensiunile privată şi publică sunt înrudite. Îmbinarea celor două tipuri contribuie la consolidarea unei comunităţi sigure.

„Concentrare asupra valorii”–valoarea este cheia vieţii unei comunităţi, întrucât participarea în cele mai multe comunităţi este voluntară. Multe dintre activităţile valoroase ale comunităţii sunt interacţiunile cotidiene. Un element cheie în conturarea valorii este de a încuraja membrii să descopere valorile comunităţii pe parcursul vieţii acesteia, valorile putând fi percepute diferit de la un membru la altul. 

„Combinaţie între entuziasm şi familiar”–comunităţile „lively” combină evenimentele familiare cu cele challenging astfel încât să dezvolte relaţiile necesare pentru o bună conexiune, dar generând în acelaşi timp entuziasm şi noutate. Activităţile de rutină conferă stabilitate, în vreme ce noile provocări menţin interesul şi participă la dezvoltare.

„Crearea unui ritm al comunităţii”–ritmul comunităţii, similar ritmului unei zile obişnuite din viaţă, este un indicator puternic pentru măsurarea pulsului comunităţii. Există diferite ritmuri pentru diferite comunităţi (frecvenţa interacţiunilor private, flow-ul participanţi, evenimente). Nu există un puls standard, acesta putând evolua de la un stagiu de dezvoltare la altul.

Capitolul se încheie, similar celorlaltor capitole, cu o concluzie ce înglobează ideea de bază: comunităţile de practică sunt elemente cu viaţă, printre ale căror componente cheie se regăsesc: pasiune, relaţii, activităţi voluntare, participare energică. Înţeleg aşadar, şi susţin ideea conform căreia, fără a folosi un schelet conturat, consolidarea comunităţilor de practică necesită un design folosit pe post de catalizator pentru creştere şi dezvoltare, un design care în fapt să redefinească conceptul de design. Dincolo de reguli şi etape standard, comunitatea de practică trebuie să pună accent pe evoluţie, adaptare, participare entuziastă.

Personal, apreciez stilul abordat, un stil care prin exemplele concrete oferite face posibilă înţelegerea conceptelor. Aşa cum se descrie şi în carte, comunitatea de practică nu este un fenomen nou. Citind explicaţiile oferite însă, lucrurile mi-au devenit mai clare. Consider că prin această scriere, se pun bazele conceptului de comunitate de practică. Se teoretizează ceea ce deja mulţi dintre cititori au întâlnit în practică.